A fost odată,  că de n-ar mai fi fost, nu v-as povesti, a fost odata un tărâm sfânt, creat de bunul Dumnezeu după placul si voia Sa! Si n-a fost minune mai mare, decât aceea de a fi pus toată armonia cereasca, într un petic de pământ  d'acia! Nu s-a gândit prea mult, ca a si întins degetul Sau etern, spre creația Sa, a sădit medii si remedii, a suflat peste lume si i-a dat poporului d'acia, drept la viata si la eternitate. 
Asa începe o poveste, despre care n-am stiut nimic, pana acum un an, dar o trăiam prin interiorul gândurilor mele, a conștiinței infinite, din care nu știam sa ma reculeg. Asa poate începe orice poveste, despre noi înșine,  despre locul pe care ne-am si ne-AU obișnuit să-l numim România (de la numele unui cotropitor care a primit nemeritat, un trofeu prea mare), dar care poarta sfânt,  numele sau de milenii, pe care nu l-au putut șterge  nici măcar din sângele nostru: DACIA!!!
Lucrurile s-au petrecut atât de repede, încât mi-ar fi greu
sa vi le redau cronologic, pentru ca, se suprapun evenimentele, unele sunt mai importante, dar vreau sa rămână pentru mine, altele sunt de-a valma si am extras doar esența... multe s-au petrecut, dar nu m-a luat nimic prin surprindere. Nu știu sa explic de ce, sau cum, însa exista in mine ceva, ce urla din toate celulele, ca eu sunt din Dacia noastră, NU DIN ROMA LOR!!! 
Alt aspect interesant, este că, deși am terminat un liceu cu profil filologie-istorie, apoi am facut o facultate de istorie-jurnalistica ( in care n-am epatat eu cu învățatul, dar nici degeaba n-am fost la şcoală , am realizat ca nu știu nimic despre țara mea! Ca tot ce ne-au obligat sa învățam  au fost minciuni bine ticluite si așezate in contexte simandicoase, in care nu mai rămăsese nici un strop de adevăr.  Ma veți intreba de ce cred asta... Ei bine, pentru ca multe lucruri nu " se leagă" , multe aspecte ies din context si multe lucruri sunt evidente. Se spune ca nici o crima nu e perfecta! Asa cred si
eu! Oricât s-au chinuit, de-a lungul miilor de ani, sa ne ucidă  ca popor, ca teritoriu, ca spirit si ca națiune  exista dovezi infinite, ca noi suntem ceea ce suntem si nicidecum ce si-au dorit alții  S-ar putea intampla ca, într-o buna zi, minciunile si trădările de veacuri, sa se întoarcă din Univers, cu spectaculozitatea realității  legate de adevăratul "leagan" al Europei si de faptul ca, iată!... fiind un pământ sfânt, in care CEI CURAȚI SI PUTERNICI ÎNVING,  ne-am putut păstra granițele, cuvântul,  spiritul viu si focul cel veșnic  dincolo de timp, de cuceriri, de pervertiri si de contopiri delirice. Pentru ca NOI SUNTEM FOC!
Asta simt! Si n-am sa pot explica in cuvinte, trăirile pe care, in trezirea spiritului, le simti sfredelindu-ti mintea, trupul, sangele... 
Si n-as sti sa va explic altfel, decat ca am invatat sa fac lucrurile din inima, ca nu mai fac nimic pentru ca trebuie, ci pentru ca asa simt. Iar prima aprindere de foc sacru, care nu e nici teatru, nici mascarada, ci trăire si ardere conștienta, pura, adevărată  m-a adus in fata ipostazei dorite, de a fi mireasa unui dac, iar nunta noastră sa fie un exemplu pentru cei ce vor si pot sa-l urmeze. N-am dorit mătăsuri si dantele, nici butoni de aur, nici pietre strălucitoare,  n-am vrut coafeze si ornamente florale, nici paiete, nici pantofi cu toc... Am cautat simplitatea materialelor, frumusețea fără seamăn a cipcii străbune,  coronițele din florile anotimpului, opincile veșniciei,  capele care au dat fiecărui bărbat, aliură de print, tortele - in locul lumânărilor de parafina, înflorate si-nflorite de toti banii. Am ales sa ne manifestam in spatiu deschis, asa cum faceau dacii, pe vârfurile munților, nicidecum in restaurante, am ales sa mâncam toba si slănina,  ceapa rosie, pastrama, jumeri, carnati, balmos si placinte cu branza, dovleac, sau mere. N-am avut tacâmuri,  s-a dovedit că se poate maca si cu mâna, am țopăit prin iarba cu rouă, pana dincolo de miezul nopții,  am cantat si am jucat lângă foc, am ras din toată inima si am plâns de fericire...
Cine n-a ajuns la nunta noastra, a pierdut contactul cu vesnicia. Iar cine crede ca poate experimenta asa ceva, il asigur ca e un basm unic, real si desavarsit, din care nu mai vrei sa te desprinzi. 
N-as vrea sa plec mai departe cu povestea, fara a acorda putina atentie, slujbei de cununie, care a fost unică, din multe motive. In primul rand, am incercat sa demontez mitul, conform caruia, NUNTA înseamnă ospăț, petrecere, bautura cu nemiluita si mâncare cât pentru o săptămâna  Adevarul e ca, nunțile noastre si-au denaturat complet menirea, rostul si esența  Noi nu mai mergem alaturi de miri, in casa lui Dumnezeu, acolo unde se petrece UNIREA TANICA a doua suflete. Noi nu mai stim ce inseamna si spre ce ne trimite taina cununiei... Ajungem in fata altarului si cautam, pe tot parcursul slujbei, momentul prielnic sa ne călcăm consoarta pe picior, sa fie in permanenţă, mana noastră deasupra, pentru a-i arata cine-i seful... 
La nunta noastra, a avut cine sa ne conștientizeze  sa ne explice cum si mai ales de ce este important sa parcurgi pasii unirii sufletelor, intr-u Dumnezeu. I-am rugat, pe cei ce si-au anunțat intenția de a veni alături de noi, sa ne însoțească, in primul rând la ceremonialul religios. Pentru ca, acolo am decis noi, ca este esența lucrurilor. I-am rugat sa se roage, împreuna cu noi si pentru noi. Le-am dăruit,  prin trăirile noastre, taina unirii cu Dumnezeu... Iar minunea s-a întâmplat,  pentru ca, ochii noștri  plini de lacrimi, au descoperit lacrimile tuturor, unite intr-o rugăciune  adusa noua si lor, prin cântec  A fost botezul iubirii prin lacrimi! Iar de venit, au venit doar cei ce trebuiau sa fie acolo. Nimeni in plus, nimeni in minus!
Din Sfânta Biserica, am pornit spre coama unui munte, pe Detunata. Multe sunt legendele locului, dar asta contează mai putin. Acolo, am decis noi sa ardem si sa cernem, prin focul viu si veșnic, sufletele noastre, gândurile, emoțiile, trăirile, bunele si relele... Acolo am poposit sa nuntim, sa dantuim si sa descântam,  caci orice cântec,  are descântec... acolo am primit daruri veșnice, cum numai miresele timpului au mai primit. Si da! Acolo m-am primit chiar pe mine! Caci departe am fost, de tot ce sunt si mult am asteptat sa ma reintalnesc cu mine.

CLIK pe foto, pentru a le mari

This entry was posted on marți, 15 octombrie 2013 at 03:07 and is filed under , , , , , , . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

4 comentarii

Alina Elena Mihai Tret  

Originala! Un bun exemplu de urmat! O intoarcere la radacinile existentei noastre demult uitate.
Nu credeam ca in ziua de astazi mai este posibil asa ceva.
Felicitari!

28 octombrie 2013, 08:46
Anonim  

Adevarat Valentina si eu simt ca acest taram al acestei tari este special si are comori nepretuite(aici ma refer si la oameni si la locuri)si am putea foarte bine sa fim LIBERI si sa ne descurcam de minune.Suntem FOC asa cum spui(unii,dar din pacate prea putini),dar atata timp cat valorile multora sunt date de ,,eu am"si ,,vreau mai mult"fara sa le pese daca calcam peste cadavrele semenilor nostrii,nu ne putem ridica din genunchi!Cei ce ar trebui sa fie sensibilizati de mandria de a apartine acestui neam,respectiv ,,liderii"acestei tari din pacate au urechile surde la glasul poporului.Mare pacat!

28 octombrie 2013, 10:44

HOLA,Valentinaaaaaa,nu ne-am auzit de mult, am ramas profund impresionata,de ce am citit... e o nunta reala sau e facuta ca un filmulet despre daci...nu-mi vine sa cred ca se pot monta astfel de nunti in Romania, nu pot sa cred...
O imbratisare calda, de la cealalta Valentina....te pup zapacit-o!!!

20 noiembrie 2013, 18:39

HOLA,Valentinaaaaaa,nu ne-am auzit de mult, am ramas profund impresionata,de ce am citit... e o nunta reala sau e facuta ca un filmulet despre daci...nu-mi vine sa cred ca se pot monta astfel de nunti in Romania, nu pot sa cred...
O imbratisare calda, de la cealalta Valentina....te pup zapacit-o!!!

20 noiembrie 2013, 18:39

Trimiteți un comentariu