BABI a mea  

Posted by Valentina

In ultimul timp, m-a plesnit nostalgia. Si nu este vorba de nostalgia faptelor ci a oamenilor trecuti prin viata mea si, uneori, plecati mult prea devreme. Babi nu este bunica mea, desi, de cele mai multe ori i-a tinut locul. Babi este lumina aceea care apare de undeva si de niciunde, pe care o intelegi prea tarziu, sub fascicolul careia poti arde
sau te poti cali in valtoarea acestei vieti crude. Nu era un om cu multa scoala, pentru ca parintii ei erau oameni simpli, iar la vremea ei, scoala era pentru chiaburi, nu pentru tarani. In anii razboiului a facut cursuri de infirmiera si a ramas pe front. Nimic nu a convins-o ca era in bataia gloantelor, iar asta ii putea fi fatal. Stia ca acasa e mult mai greu, iar ea, fiind cea mai mare, prefera sa lase bucatica ei de paine, fratilor mai mici. Dorinta de a nu ramane un om comun, risipit printre steaguri de victorie, sau gemetele surde ale infrangerii, au invatat-o sa faca orice. Bandaja, curata rani, intra in sala de operatie cu medicii militari, amputa la nevoie, si-si dorea sa nu plece vie de acolo, pentru ca, de fapt, nu avea unde sa plece. Pe front, acolo unde toti sunt egali in fata mortii, cand nici macar gradele de pe umerii coloneilor sau generalilor, nu mai contau, a intalnit un ofiter. Nici astazi nu stiu cum il cheama. Stiu doar ca era din Timisoara, dintr-o familie bogata si cu traditie. Ea, o fata simpla si frumoasa, cu un par lung si negru, impletit in doua cozi groase ca antebratul, de-i ajungeau pana la brau, straina de jocurile parsive ale vietii, s-a lasat purtata de iubirea ofiterului, ca si cand s-ar fi sfaramat lumea cu ei, intr-o apocalipsa de neiertat. Si n-au iertat nici o secunda, pentru ca fiecare dintre cele ce urmau, puteau sa le aduca dezastrul sau pieirea. Imi povestea cu atata tristete despre ofiterul ei... Cred ca eram prea mica sa inteleg ce mesaj aparte aveau cuvintele ei atunci, iar rezonanta de acum si-a pierdut culoarea in timp... N-am vazut nici o poza, il stiu insa din descrierile ei: un om inalt, inalt ca pentru ea, care depasea un metru optzeci, robust, mandru si elegant prin fiecare respiratie, miscare sau gest. Spunea ea: il adoram! In tinuta de gala, era un tablou de care iti era teama sa te apropii. Imi vorbea de manusile lui albe, de la tinuta de ceremonii, de sabia pe care o purta la tinuta, nu ca si mijloc de aparare, ci ca pe un accesoriu, o podoaba unica si de mare pret. Imi mai spunea ca, privindu-l, spera ca viata ei sa ia sfarsit odata cu sfarsitul razboiului. Oricum, timpul a trecut, razboiul s-a sfarsit, iar soarta i-a separat. El, avocatul-ofiter, bogat si cu un viitor impecabil, era nevoit sa se casatoreasca cu o fata de rangul lui. Nici o concesie nu isi avea rostul. Ea, fata simpla, intoarsa din razboi la o familie ciuntita nu doar de saracie, dar si de virtutile razboiului, s-a intors la cel pe care i-l alesase familia, spre a-i scapa de obida unei dezonorari nepermise. Asa se face ca, avocatul a urlat la ceruri in urma ei, fara ca cineva sa-l inteleaga, iar ea a venit cu Nicu la Hunedoara, fara ca cineva sa poata citi intunericul din viata ei. Ideologic, casnicia ei a fost de bun augur. Nicu a primit casa, i-a oferit tot ce era mai bun, s-a ingrijit sa nu-i lipseasca nimic, dar... n-a iubit-o. Dupa prima luna de la impartirea actelor pe capete de familie, Nicu si-a separat dormitorul si si-a vazut de viata lui, timp de 35 de ani. Babi nu a avut copii. S-a multumit cu nepoatele daruite de frati si cu mine, care am crescut sub ochii si indrumarea ei. Dupa trei decenii si jumatate de casnicie, Nicu moare, rapus de un cancer devastator. L-a ingrijit pana in ultima clipa, l-a spalat ca pe un copil si i-a tinut lumanarea. La finele suflarii, a prins-o de mana, i-a sarutat-o si i-a spus : te-am iubit mereu! N-a apucat sa afle parerea ei despre ultimile lui cuvinte. S-a stins si, la batranete, i-a dat curajul de a face ceea ce-si dorea cel mai mult. Sa-si mai priveasca o singura data in ochi, omul iubit. Astfel ca, de-ndata ce si-a trimis sotul la cele vesnice, batrana si fara gandul de a face rau cuiva, l-a cautat pe ofiterul ei, pe cel caruia ii lasase sufletul pentru vesnicie. Spera sa-l gaseasca in culmea gloriei, cu avutiile sporite si bine-nteles... fericit. Sora lui, cea care a ajutat-o sa-l vada, i-a impartasit si povestea ultimilor trei decenii si jumatate din viata lui: obligat sa se casatoreasca cu o fata bogata pe care n-o iubea, silit sa o uite pe cea care l-a-ngenunchiat pe el, sufletul lui si toata viata data de Dumnezeu, ofiterul ei le-a oferit parintilor nepotul mult dorit si dupa nici doi ani, a inceput incet si sigur sa-si piarda mintile. O implora pe sora lui sa o caute pe Babi a mea, sa o roage, s-o sileasca de e nevoie, ca sa o mai vada macar o data. In ultimii cinci ani de dinaintea revederii, ofiterul ei a locuit intr-un spital de boli nervoase de langa Timisoara, iar cu doi ani inainte de a se revedea, el nu mai recunostea pe nimeni. Isi rupea hainele de pe el, in puseuri de furie, o striga si ii vorbea ei, doar ei... Familia se obisnuise cu gandul ca el nu mai exista decat fizic si foarte curand, va pieri cu totul. Eu n-am auzit niciodata o poveste de iubire mai frumoasa ca aceasta. Acum imi dau seama ca iubirea eterna isi are sens doar in iubiri imposibile. Ajunsa la el, l-a privit printr-o crapatura a usii. Imi povestea, iar eu traiam spaima revederii ei. Ii era frica sa vada un om muribund, pe care in mod sigur nu-l putea recunoaste. Iar omul acela era exact omul pe care-l visase toata viata, seara de seara, clipa de clipa, fara a inceta niciodata sa spere ca, undeva, candva, il va putea, macar, atinge din nou. Femeia aceasta, pe care eu o credeam tanc, soldat de otel sau stanca, isi ascundea lacrimile povestii, insiruite pe toata fata, intr-o disperare pe care nu o pot reda in cuvinte. Clipa revederii, i-a fost cea mai grea clipa din viata. A deschis usa, a inaintat pas cu pas, spre patul muribundului care, in nebunia lui, o visa exact pe ea. Innebunita de imaginea pe care o vedea, terifiata de neputinta de a-l mai putea ridica, sa stea demn, in fata ei, asa ca alta data, i-a cuprins tamplele in palmele ei tremurande, incercand sa mai regaseasca pe undeva pe chipul sau, o particica cunoscuta de ea. Simtind prezenta cuiva in camera care-l tinea departe de lume, a deschis ochii si i-a cercetat chipul. A privit-o lung, timp de minute in sir, fara sa miste, fara sa scoata un sunet, fara sa riposteze, sau sa dea un semn de luciditate. O privea si atat. Acelasi lucru facea si ea, parca hipnotizata de un sfarsit pe care nu-l intelegea. In final, a ridicat o mana, i-a prins mana ei intr-a lui, si fara sa spuna nimic, fara sa clipeasca, respirand adanc si sacadat, a dus mana ei, in dreptul inimii lui. A fost ultima lui clipa de viata, dintr-o lume nedreapta cu el si cu femeia pe care a asteptat-o o viata, pentru cateva clipe in care a privit-o in ochi. Iar ea, mai mult neom decat femeie, a purtat cu ea acea privire, pana cand Dumnezeu a dus-o inapoi la el.
Cand eu am aparut in viata ei, am gasit un om singur, trist in majoritatea timpului, extrem de priceputa, cu o rabdare de fier si o vointa de neinchipuit. Ea m-a invatat sa cred in ceea ce fac si sa fac cu credinta tot ce imi propun. Ea mi-a dat povara celor doua principii de capatai ale vietii mele: ce-ti vad ochii sa-ti faca mainile si... sa plangi mereu, acolo unde nu te vede nimeni! Ceea ce nu stie ea, este ca lacrimile mele au udat fiecare loc pe unde si-a pus pasii in viata pe care a impartit-o cu mine. Nu mi-a pasat daca ma vede cineva, nu m-a interesat daca cineva rade de disperarea mea, pentru ca in acele clipe conta doar faptul ca am pierdut pilonul pe care imi sustineam identitatea. Ea era cea la care fugeam cand lumea mea se sfarama sub mine, ea era cea care ma lua de mana si-mi povestea ore in sir lucruri pe care le intelegeam mai mult sau mai putin, ea m-a invatat la doar oar opt ani sa fac injectii, sa cos goblenuri si sa fac prajituri. Babi a mea broda cele mai frumoase lucruri din lume. Babi asculta muzica culta, facea colectii si statea noaptea pe geam, singura, privind cerul. Cand am vazut-o ultima oara, eram singura in casa in care am trait peste doua decenii, iar ea, la etaj deasupra mea, isi inchidea obloanele, pentru ultima oara. A doua zi, foarte devreme, avea sa plece pentru totdeauna, la o nepoata care trebuia sa o ingrijeasca o perioada. M-a strigat pe geam, i-am raspuns si mi-a spus doar atat: eu plec maine de dimineata. Te iubeste Babi! Orice faci in viata asta, nu uita sa fi fericita!... in clipa aceea sangele meu a inghetat instantaneu. Era vara. Ea nu se simtea bine, dar era departe de a fi un om care sa-si incheie socotelile cu viata. Atunci de unde si de ce simteam eu acea ghiata in tot corpul?... Instantaneu, fara voia mea, mi-am amintit o alta discutie purtata cu doar cateva zile inainte. Mi-a spus ca, a vorbit la telefon cu nepoata ei si a rugat-o sa-i faca un loc de veci, departe de cel pe care si-l facuse din banii ei, langa Nicu, cel caruia i-a purtat numele. Intelegeam incet, ca n-am sa o mai vad niciodata. Stiam ca pleca pentru totdeauna, iar eu eram muta si inlemnita. Am coborat de unde ma catarasem sa o pot vedea, am intrat in casa si m-am culcat ca odinioara, in fosta mea camaruta. N-am dormit toata noaptea, sperand sa fiu treaza cand va pleca. Stiam ca-i voi auzi pasii scartaind pe podeaua ei , respectiv tavanul meu. Asa a si fost. Am auzit-o umbland prin casa, inca inainte sa se lumineze... dar n-am apucat sa o strang in brate pentru ultima oara. Ceva, sau cineva, m-a adormit instantaneu. Nu stiu de ce, n-am inteles cum a fost posibil, dar asa s-a intamplat. La inceputul anului urmator, in doi ianuarie, am primit vestea: Babi a mea a fugit in ceruri la iubirea ei. Am urlat de durere si de ciuda. Stiam ca asa se va intampla si eu eram prea saraca sa pot ajunge sa-i aprind o lumanare. Au mers cativa vecini, dar pentru mine nu a mai fost loc in masina. Nu vor sti niciodata cat mi-au amarat sufletul cu acest gest. De atunci, ani in sir am sperat sa pot pune o floare la mormantul ei... nici pana azi nu am ajuns. Anul trecut, venind de la Timisoara, l-am rugat pe sotul meu sa ma ajute sa o gasesc. Cand am ajuns la Izvin, satul in care se odihneste umbra ei pamanteana, am identificat un cimitir si exact in acel moment a inceput o ploaie torentiala. M-am simtit ca intr-un film de groaza, alergand printre criptele reci si ude, in speranta ca pe una din ele voi gasi numele ei. In zadar!
Femeia care mi-a pus cartea pe cap sa pot merge drept, dascalul imocentei mele, batranica buna la toate, locuieste doar in sufletul si in amintirile mele. Nu stiu daca voi ajunge in viata asta, sa imi implinesc visul de a-i duce o floare. Stiu insa, ca florile ei preferate, o adapostesc asa cum si-a dorit. Poate a fost ales acel loc in mod intentionat, poate a fost voia intamplarii care a tinut cu ea, dar stiu in mod sigur, ca deasupra ei isi scutura mireasma si florile, teiul pe care si l-a dorit.

This entry was posted on marți, 16 iunie 2009 at 00:02 . You can follow any responses to this entry through the comments feed .

1 comentarii

Vali.. ma faci sa plang pe bune. Nu puteai sa scri despre altceva?
Viata e frumoasa, asta e cursul vietii n-avem ce face. Raman amintirile... care nu uita ca vor disparea odata cu tine dar in urma ta vor ramane alte amintiri diferite in mare parte fata de cele pe care le-ai avut tu. si tot asa.. mai departe. Pentru ce e omu pe lume?
Poate doar viata de apoi e un stimul pentru noi toti...

16 iunie 2009, 20:30

Trimiteți un comentariu