De Craciun, m-am cautat mai mult ca niciodata. De Craciun am sperat, am lacrimat, am zambit, am suspinat... nu m-am aflat nicaieri! Regret absenta mea si mai ales regret existenta acestui an, care pentru mine, a fost un dezastru din aproape toate punctele de vedere. Profesional am stagnat, pasinile mele au apus intr-un mod inexplicabil, am pierdut multi prieteni, am avut multiple probleme medicale, am infruntat inundatii, incidente auto si nu numai, iar supermediatizata criza financiara, ma ravaseste total printre ecuatii. Asadar, in ansamblu si in detaliu deopotriva, mi-as fi dorit ca acest an sa nu fi existat. Pe de-o parte ma bucur ca se sfarseste, pe de alta parte ma ingrozeste posibilitatea ca cel ce vine sa-i semene, sau sa fie si mai rau. Am ramas restanta cu fotografiile micutei Izabela, fetita prietenilor nostrii pe care i-ati intalnit la cele doua picnicuri, astefl incat, salut acum prezenta ei in aceasta lume si va indulcesc lectura cu doua imagini ale unui copil superb.
.JPG)
.JPG)
.JPG)
.JPG)
In alta ordine de idei, vreau sa le multumesc medicilor care m-au ajutat in acest an sa depasesc anumite momente de disperare si spun asta fara sa exagerez, deoarece, tot acest an, m-a determinat sa ajung la concluzia ca multi dintre cei care se joaca de-a Dumnezeu, nu sunt altceva decat mecanici de utilaje grele, sau mai rau, ucenici de macelari iesiti la pensie. Oricum, am intalnit, prin vointa lui Dumnezeu si medici adevarati, de aceea imi plec cu resprect fruntea in fata lor, le multumesc sarutandu-le mainile care m-au, sau mi-au facut copilul sanatos, de aceea vi recomand si voua din suflet, desi sper sa nu aveti niciodata nevoie sa apelati la medici: Dr. Craciun de la Luis Turcanu din Timisoara, Dr. Luminita Pop (NPI) Spitalul Municipal Deva,
Dr. Jeflea (Pediatrie) acelasi spital, Dr. Corneliu Muntean (O.G.) Spitalul Mun. Hunedoara, Dr. Constantin Blaj (cardiolog) acelasi spital, Dr. Cristea (medicina generala) cea de pe urma fiind persoana care mi-a demonstrat efectele curative ale medicinii homeopate alternative. Tuturor le multumesc si ii port in suflet in toate rugaciunile mele.
Experienta traita in primavara cu alegerile locale, mi-a mai confirmat o data ca lumea asta nu ne apartine noua, ci lor... Ca politica dezumanizeaza, nu are valori, nu are caracter, nu se manifesta in oglinda, ci este facuta de niste destepti pentru niste prosti, ca nu duce spre nimic bun, atata timp cat politica=afaceri, iar in Romania asta este rezultatul. Mi-e teama de viitorul care ne pandeste dupa colt, pentru ca respira sacadat ca un astmatic cronic, caruia i s-a refuzat aerul oxigenat, mi-e teama ca nu cumva, acest popor despre care se spune ca e atat de incercat si de cerebral, sa nu fie altceva decat o adunatura de prosti prostiti de niste prosti care cred ca vor trai vesnic. La anu' am sa-l votez pe Basescu, daca nu mi se vor confirma profetiile cu Oprescu, si-l votez tocmai pentru ca este cel mai destept dintre desteptii care ne prostesc, pentru ca i-a ingenunchiat si pe ei. In rest, din punct de vedere politic nu ma mai implic in nimic pana la localele din 2012. Gata!
Anul acesta a distrus si bune, dar si rele, astfel incat, se pare ca mi-am recapatat atat de tergiversata libertate morala si nu numai, descatusandu-ma din ceea ce credeam ca e prapastia care ma va inghiti. Dar am pierdut si lucruri sau persoane la care tineam, iar asta doare maxim. Constientizez ca valoarea este data de existenta si de verticalitate. Doar mumiile egiptene sunt valoroase pe orizontala. Dar fiecare persoana la care am hotarat sa renunt din cauza dezamagirii produse, a plecat cu o parte din sufletul meu. Acum cativa ani, vorbeam despre singuratatea de Craciun, fara sa banuiesc atunci, cat de actual voi privi acum aceasta scriere:
"Unul din multele voastre mesaje mi-a amintit că e Praznicul Naşterii Domnului Isus....şi în acelaşi timp m-a întrebat dacă e voie să vorbim despre cât de singuri suntem de Crăciun... De fapt, despre acest lucru voi vorbi în tot acest număr al „Jurnalului de suflet”, despre Crăciun, despre noi, despre iubire şi singurătate. Nu ştiu dacă eu sunt cea mai în măsură să vorbesc despre singurătate, deoarece ma-numar printre cei care au avut casa plină de sărbători. Mi-a fost măicuţa mea alături, în ochii căreia mă uit rar, deoarece nutresc în permanenţă teama că voi începe să plâng...nu mai regăsesc în ochii ei de foarte mult timp energia şi candoarea care mi-au luminat copilăria şi adolescenţa. N-am înţeles şi nu cred că voi reuşi să înţeleg vreodată unde au dispărut. Acest lucru a lăsat în inima mea o rană mult prea mare şi imens de adâncă. Apoi am avut-o alături pe micuţa Dara-Antonia, îngeraşul rupt din sufletul meu, care-mi lumineaza clipele de viaţă într-un mod aparte şi pentru care i-aş stiga lui Dumnezeu în fiecare minut că-i mulţumesc că mi-o ţine sănătoasă...soţul meu, finii mei, şi toţi cei care, într-un fel sau altul, mă iubesc cu adevărat.Cam aceasta a fost atmosfera din casa mea, pe care am vrut să o împărtăşesc cu voi şi de aceea mă tem că nu sunt omul potrivit să vorbesc despre ... SINGURĂTATE.
Am să vă destăinui în schimb, sub forma unei poveşti de iarnă, ceea ce mi-a sădit mie in suflet destinul, ca un fel de remember a ceea ce am trăit şi ca un răspuns la noţiunea de singurătate. Cine nu a simţit vreodată prezenţa ei? Şi cine nu a blestemat-o de fiecare
dată când s-a năpustit asupra lui fără să-şi ceară permisiunea? Până la urmă cu toţii gustăm din veninul ei, unii mai mult, alţii periodic, dar e prezentă în vieţile noastre şi e cu atât mai dureroasă când se aşează confortabil exact de sărbători...
De fapt, există două tipuri de singurătate: cea fizică, palpabilă şi conştientă şi cea interioară, nebănuită şi neînţeleasă. Cred cu tărie că cea de pe urmă este cu adevărat mistuitoare şi greu de trăit. Să fi înconjurat de cei ce te iubesc, de toţi ai tăi, dar să-ţi plesnească sufletul de atâta singurătate. Să-i priveşti pe cei din jurul tău ca pe nişte străini oarecare, să te întrebi în gând daca ţi se poate citi în ochi disperarea şi la final să zâmbeşti...acel zâmbet amar şi tăgăduit, care doare mai tare decât miile de lacrimi vărsate atunci când nu te vede nimeni...Nu este aceasta, adevărata singurătate? Aş putea vorbi despre ea ore-n şir, căci m-a părjolit ani de zile şi mi-a fremătat sufletul aşa cum numai ea ştie să o facă.
M-am întrebat haotic şi infinit de ce trebuie să stau cu oamenii aceia, care se bucurau de tot ce le dăduse bunul Dumnezeu, rădeau, se veseleau, iar sufletul meu lăcrima....lăcrima acea lacrimă a deşertăciunii, a neîmplinirii, a acelui etern şi blestemat „DE CE?” Îmi lipsea ceva, ceva ce nu ştiam decăt eu. Îmi lipsea„el”...acel „el” care nu era niciodată atunci cănd îmi doream să-mi străngă mâna intr-a lui, atunci când mi-era dor... ieşeam afară, în plină noapte şi-l căutam printre stele, ascultam prin foşnetul frunzelor, doar, doar voi deslusi paşii lui, imi împreunam mâinile, ca pentru o rugăciune şi, nu ştiu dacă cea mai fierbinte dintre rugăciunile mele era să vină cu adevărat, sau să-l pot scoate din sufletul meu pentru totdeauna, să-mi curme Maica Fecioară suferinţa aceea nebună de care nu mă puteam mantui... căci în tot sufletul meu plin de o iubire interzisă, ştiam că „el”... nu va veni!!!
Am să vă destăinui în schimb, sub forma unei poveşti de iarnă, ceea ce mi-a sădit mie in suflet destinul, ca un fel de remember a ceea ce am trăit şi ca un răspuns la noţiunea de singurătate. Cine nu a simţit vreodată prezenţa ei? Şi cine nu a blestemat-o de fiecare
dată când s-a năpustit asupra lui fără să-şi ceară permisiunea? Până la urmă cu toţii gustăm din veninul ei, unii mai mult, alţii periodic, dar e prezentă în vieţile noastre şi e cu atât mai dureroasă când se aşează confortabil exact de sărbători...
De fapt, există două tipuri de singurătate: cea fizică, palpabilă şi conştientă şi cea interioară, nebănuită şi neînţeleasă. Cred cu tărie că cea de pe urmă este cu adevărat mistuitoare şi greu de trăit. Să fi înconjurat de cei ce te iubesc, de toţi ai tăi, dar să-ţi plesnească sufletul de atâta singurătate. Să-i priveşti pe cei din jurul tău ca pe nişte străini oarecare, să te întrebi în gând daca ţi se poate citi în ochi disperarea şi la final să zâmbeşti...acel zâmbet amar şi tăgăduit, care doare mai tare decât miile de lacrimi vărsate atunci când nu te vede nimeni...Nu este aceasta, adevărata singurătate? Aş putea vorbi despre ea ore-n şir, căci m-a părjolit ani de zile şi mi-a fremătat sufletul aşa cum numai ea ştie să o facă.
M-am întrebat haotic şi infinit de ce trebuie să stau cu oamenii aceia, care se bucurau de tot ce le dăduse bunul Dumnezeu, rădeau, se veseleau, iar sufletul meu lăcrima....lăcrima acea lacrimă a deşertăciunii, a neîmplinirii, a acelui etern şi blestemat „DE CE?” Îmi lipsea ceva, ceva ce nu ştiam decăt eu. Îmi lipsea„el”...acel „el” care nu era niciodată atunci cănd îmi doream să-mi străngă mâna intr-a lui, atunci când mi-era dor... ieşeam afară, în plină noapte şi-l căutam printre stele, ascultam prin foşnetul frunzelor, doar, doar voi deslusi paşii lui, imi împreunam mâinile, ca pentru o rugăciune şi, nu ştiu dacă cea mai fierbinte dintre rugăciunile mele era să vină cu adevărat, sau să-l pot scoate din sufletul meu pentru totdeauna, să-mi curme Maica Fecioară suferinţa aceea nebună de care nu mă puteam mantui... căci în tot sufletul meu plin de o iubire interzisă, ştiam că „el”... nu va veni!!!
Invocând apoi o scuză oarecare, mă furişam în universul meu, adâncindu-mi faţa în perina moale şi încercănd măcar, ca un pansament invizibil, să-mi imaginez că şi el simte la fel, că-l doare la fel şi că de fapt, a venit! Apoi, îmi vine în minte aproape instinctiv o întrebare: ce cadou am pentru el? Mi-ar fi plăcut să-i cumpăr ceva ce l-ar face să zâmbească, să-i şteargă de pe faţă orice urmă a neputinţei de a-mi fi alături, şi mi-am adus aminte că mi-a mai rămas pe undeva, un suflet plin cu DRAGOSTE. L-am ambalat repede într-o mulţime de sărutări, care să i se coboare încet pe tâmple, atunci când eu nu pot fi lângă el şi le-am strâns bine cu un şnur de lacrimi, pentru atunci când e prea departe... Acum, el este doar trecut. Au rămas amintirile pe care nu mi le poate lua nimeni. V-am împărtăşit voua o veche poveste a singurătăţii de Crăciun... atât!... Iar pentru că eu mai cred incă în minuni, în miraje şi în Moş Crăciun, în lacrimile de fericire şi în vise iluzorii, trăiesc în mod feeric simplitatea poveştilor de Crăciun şi vreau, mă încăpăţânez să sper că ele se împlinesc uneori. Că ne este greu, doar pentru că în imensa lui bunătate, Dumnezeu vrea ceva mai bun pentru noi. Ceea ce ne rămâne cu adevărat e pacea din interiorul nostru, pe care nu avem voie să o alterăm. E divină şi mult prea scumpă...
Aşteptăm în tăcere, fiecare, o aripă de înger care să ne ferească de nenorociri, căci cea mai mare dintre ele nu este singurătatea. Iar acest lucru vi-l spun cu mare convingere.
Sunt multe altele care ne pot mistui intreaga viaţă, sau ne pot duce spre capătul tunelului. De aceea ingenunchez în întuneric şi-mi spun rugăciunea cu frică şi ezitare. Nici macar nu ştiu dacă e drept să cer ceva.
Sărbătorile sunt menite să ne bucurăm de ele, chiar dacă cel iubit lipseşte, sau a plecat definitiv, chiar dacă sunteţi singuri în odaia voastră, chiar dacă nimeni nu va dat nici măcar un telefon. Cineva, undeva…veghează asupra noastră a tuturor şi nu ne lasă singuri niciodată! Este singura şi cea mai mare consolare pe care pot să v-o dăruiesc, cu credinţă şi convingere.Nu am o putere magică, pentru a vă face să simţiţi sufletul meu lângă al vostru, dar am posibilitatea de a vă ura ceva cu totul special, acum cand anii se schimbă, visele se înnoiesc, iar iubirea triumfă, pentru că e veşnică:
STEAUA MAGILOR SA VA CALAUZEASCA SPRE ADEVAR Si DREPTATE,
Aşteptăm în tăcere, fiecare, o aripă de înger care să ne ferească de nenorociri, căci cea mai mare dintre ele nu este singurătatea. Iar acest lucru vi-l spun cu mare convingere.
Sunt multe altele care ne pot mistui intreaga viaţă, sau ne pot duce spre capătul tunelului. De aceea ingenunchez în întuneric şi-mi spun rugăciunea cu frică şi ezitare. Nici macar nu ştiu dacă e drept să cer ceva.
Sărbătorile sunt menite să ne bucurăm de ele, chiar dacă cel iubit lipseşte, sau a plecat definitiv, chiar dacă sunteţi singuri în odaia voastră, chiar dacă nimeni nu va dat nici măcar un telefon. Cineva, undeva…veghează asupra noastră a tuturor şi nu ne lasă singuri niciodată! Este singura şi cea mai mare consolare pe care pot să v-o dăruiesc, cu credinţă şi convingere.Nu am o putere magică, pentru a vă face să simţiţi sufletul meu lângă al vostru, dar am posibilitatea de a vă ura ceva cu totul special, acum cand anii se schimbă, visele se înnoiesc, iar iubirea triumfă, pentru că e veşnică:
STEAUA MAGILOR SA VA CALAUZEASCA SPRE ADEVAR Si DREPTATE,
IUBIREA SA VA VINDECE RANILE TRECUTULUI,
CREDINTA SA STRAJUIE SANATATEA TRUPULUI SI MINTII VOASTRE,
AUR SI SMIRNA SA PRESARE BUNUL NOSTRU DUMNEZEU ÎN ….CALEA TUTUROR ! ! ! "
CRACIUN 2008
This entry was posted
on vineri, 26 decembrie 2008
at 04:06
. You can follow any responses to this entry through the
comments feed
.
